In Londra sunt nori. Dar norii… ”norii sunt carnatia cerului. Fara ei – si, noaptea, fara stele – cerul e o rece nedeterminare, o abstractiune. Dar, cu navigatia lor lenta, norii il transforma intr-o vietate: ii dau relief si biografie, dupa cum dau relief si biografie pamintului, modeland lumina care vine de sus. Norii aduc cerul intr-un spatiu al proximitatii. Sunt, astfel, intr-o perfecta analogie cu textele revelate care, si ele, aduc pe Dumnezeu mai aproape, il ”intrupeaza“ si il pun ”in miscare“. Marile texte revelate sunt intre Dumnezeu si oameni ceea ce sunt norii intre cer si pamant: voaluri care apropie, accidente datatoare de personalitate, determinari mediatoare.
A citi Biblia, sau Coranul, e a contempla norii care aluneca, incet, peste chipul lui Dumnezeu.” Asta ca sa-l citez pe Andrei Plesu. 
Vremea e de un gri cenusiu. Mi-am luat cana de cafea si citesc. Ce citesc? Andrei Plesu!
Astazi am facut, ca sa-i spun asa, o curatenie de primavara in laptop si am descoperit intr-unul din folderele pe care, recunosc, nu le-am deschis cam de multisor, cateva texte care m-au amuzat si m-au pus pe ganduri deopotriva.
Pentru curiosi, iata despre ce este vorba!
Despre frumusetea uitata a vieti
Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii.
Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand “situatiunea“: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.
Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor – reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.
Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.
Tutuiala
Tutuiala e la moda. E semnul cordialitatii de gasca, al democratiei victorioase, al sociabilitatii “americane “. De vreme ce “you” e si “tu” si “dumneavoastra”, e musai sa profitam si sa ne tututim.
Dovedim astfel ca suntem “bransati”, actuali, globalizati. Nu avem prejudecati, nu umblam cu discriminari si cu fasoane. Ne tutuim. Suntem de-o teapa. Prieteni. Ne-am nascut ieri. E perfect normal ca un reporter de televiziune sa mearga cu microfonul pe strada si sa-i tutuiasca pe trecatorii cu care vrea sa stea de vorba, desi ii vede pentru prima oara. E normal ca profesorul universitar sa-si tutuiasca studentii. E normal ca politicianul furios sa-si ia adversarii “la per tu”. E normal ca pe plaja, la discoteca, la emisiunile de divertisment, toata lumea sa tutuiasca pe toata lumea. In aceste conditii, a folosi brusc apelativul “Dumneavoastra” devine injurios. “Dumneavoastra “ se spune numai in bascalie, numai cand vrei sa-ti exprimi antipatia, neincrederea, dispretul. “Normala” e doar tutuiala. Dar si ea are, de fapt, subterane complexe.
Exista tutuiala “macho”, a masculului batos fata de fetite fragede sau demimondene interlope. (Imi amintesc de modul inadmisibil in care dl Radu Moraru o tutuia pe invitata sa Cicciolina, ca si cum ar fi agatat-o dupa colt). Exista tutuiala “de platou”, prin care moderatorul-satrap sau moderatorul-vedeta isi etaleaza autoritatea, tutuiala politieneasca, a agentului de circulatie care te trage de urechi, tutuiala prin care seful isi domina subalternii, tutuiala rutiera cu care se incondeiaza reciproc soferii isterici, tutuiala uzurpatoare, prin care naturile subalterne vor sa se insinueze in lumea buna (dl Emil Constantinescu spunandu-i “Vaclav” lui Havel), tutuiala razboinica (“boule”), ironic-protectoare (“draguta…”), sau tovaraseasca (“mai, draga”). De la obraznicie la nesimtire, de la proasta crestere la dezinhibitie primara, de la aroganta la egalitarism, tutuiala acopera un larg spectru al patologiei sociale. In mod paradoxal, ea isi submineaza propria legitimitate: cand te poti tutui cu oricine, cand tutuiala devine o deprindere curenta, prestigiul si miracolul tandru sau camaraderesc al lui “tu” se degradeaza. In mod normal, la “tu” trebuie sa ajungi; printr-o delicata chimie a afectelor, printr-un rabdator spor de incredere si printr-o reciproc consimtita afinitate. “Tu” este un mod de a reformula – in conditii de intimitate – institutia respectului. Dimpotriva, inflatia tutuielii instituie indiferenta, stereotipia, griul.
Spatiul dintre oameni devine monoton, ierarhiile se sterg, nuantele sufletesti ale comunicarii devin irelevante. Tutuiala reduce totul la orizontala. In aparenta, ea face dialogul mai direct, in realitate, il saraceste.
Din cand in cand, mi se pare ca o multime din relele cotidiane sunt rezultatul unei proaste administrari a tutuielii, efectul exceselor ei. Guvernantii ii tutuiesc cu autoritara nonsalanta pe gazetari, gazetarii ii tutuiesc sprintar pe guvernanti, ministrii tutuiesc institutiile, institutiile ii tutuiesc pe cetateni, cetatenii se tutuiesc intre ei si toti laolalta ne tutuim cu Europa. Diferentele, demnitatile, eticheta, protocolul – sunt demodate.
Ne scufundam in omogenitatea lui “tu”, iar “tu” evolueaza semantic spre “nimeni”. Nu ne-ar strica un pic de staif. Nu ne-ar prinde rau o scurta epidemie de politete.
Independentul roman
In traditia Romaniei moderne, un barbat adevarat, adica un ins copt sa se arunce in lupta conjugala si parlamentara, e, inainte de orice, “un barbat independent”. Adica un barbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situatie. A fi “independent” e o virtute civica.
Ziarele se mandresc a fi independente, iar membrii de partid mai acatarii declara, uneori, cu panas, ca inteleg sa-si pastreze o anumita independenta de gandire. Justitia vrea si ea sa fie independenta (dar nu poate), iar la nivel de tara, independenta e un “ideal de veacuri”, un vis stramosesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema “neatarnare”, ceea ce ar lasa sa se inteleaga ca independenta e un soi de levitatie, un fel de a pluti, dezlegat de orice atasamente si angajamente constrangatoare. Independenta e, din acest punct de vedere, expresia deplinei libertati, refuzul de a admite alta autoritate in afara celei proprii.
Cu un asemenea portret, independenta e un foarte eficient ornament retoric. Catavencu e “prezidentul grupului independent”, “un barbat independent”, activ in “Comitetul grupului independent”, adica al grupului “tanar, inteligent, independent” (si “impertinent” – adauga cu naduf Farfuridi, pentru care independenta e “tradare” si “nifilism”). Dar si Tipatescu e, cel putin pentru Trahanache, “un om endepandent”, calitate apreciata, de altfel, si de independenta Joitica. O data ce s-a consfintit ca merit, independenta e pusa la treaba: virtutea civica se orienteaza pragmatic. Cu ce se ocupa, dupa eterna doctrina Trahanache, un barbat independent? Face servicii “partidului, judetului, tarii… si mie, ca amic…”. Prin urmare, independentul roman e captiv intr-o retea de hataruri. El nu-si dobandeste independenta decat pentru a o sacrifica in chip oportun: partidului, patriei, prietenilor (si nevestelor lor). De ce? “Pentru ca de la partidul intreg atarna binele tarii si de la binele tarii atarna binele nostru…” De unde insemna “neatarnare”, independenta ajunge sa fie deci, potrivit intelepciunii autohtone, abilitatea de a atarna de cine trebuie, fara prostesti probleme de constiinta, fara false consecvente si loialitati. Pe scurt, a fi independent e a-ti permite luxul de a fi infidel.
In materie de politica externa (dar si interna), independentul romin e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent antieuropean. “Sa-si vaza de trebile ei Europa. Noi ne amestecam in trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul sa se amestece intr-ale noastre…” Neamestecul in trebile interne, staiful darz al bastinasului ofensat – iata chipuri mioritice ale spiritului independent. Animat de acest spirit, Catavencu fondeaza in orasul sau de provincie “Aurora Economica Romana”, “sotietate enciclopedica-cooperativa, independenta de cea din Bucuresti…”. “Noi… eu… nu recunosc, nu voi sa recunosc epitropia bucurestenilor, capitalistilor, asupra noastra; caci in districtul nostru putem face si noi ce fac dansii intr-al lor.” Acesta este, in viziune locala, apogeul spiritului independent: sa faci ce vrei in districtul tau. Evident, cand prea multi independenti se strang laolalta, interesele lor intra in conflict. Nu intamplator, Costachel Gudurau e “atacat palme picioare” tocmai in “piata endependenti”. Dar batalia e scurta. Tot “piata endependenti” e spatiul unei universale reconcilieri. “Pupat toti.” Caci independentul romin nu e dogmatic. La o adica, stie sa lase de la el. E realist, maleabil, fara idei fixe. Justitia independenta fiind absenta, el se refugiaza filozofic in singuratate, pentru a cauta dreptatea transcendenta: “Procoror lipseste oras, manastire maici chef”.
Mandria de a fi roman
Nu poti fi mandru (sau rusinat) de o calitate pe care n-ai obtinut-o prin merit sau prin optiune.
Nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa te nasti roman si n-ai fost declarat roman de un juriu care ti-a evaluat, in prealabil, virtutile. Te-ai trezit roman, asa cum te-ai trezit barbat sau femeie, brunet sau blond, inalt sau scund. A spune, asadar, “sunt mandru ca sunt roman” e totuna cu a spune “sunt mandru ca am nasul carn”, sau “sunt mandru ca am ochi albastri”. Intrucat a fi roman nu e o alegere personala si nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare innascuta, nici mandria, nici jena, nici recunostiinta, nici insatisfactia n-au ce cauta aici. Mai departe: nu poti fi mandru de a apartine unei categorii atat de largi, incat ea contine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poti spune “sunt mandru ca sunt om”. Exista oameni care justifica, eventual, mandria de a fi om, dar exista si cazaturi, ticalosi, rebuturi, care fac specia de ras. La fel, exista romani de a caror concetatenie poti fi flatat, si exista altii care ne strica firma. Poti fi mandru de Eminescu, dar nu poti fi mandru de Alexandru Draghici sau de Ramaru. In cel mai bun caz, ai putea fi deci indreptatit sa fii mandru ca esti om cumsecade (nu om in general), sau roman de isprava (nu roman in general), desi a fi “mandru” de o calitate proprie, chiar reala, e oricum un comportament discutabil. Pe de alta parte, e cu totul nedrept ca romanii nereusiti sa se simta mandri ca fac parte din aceeasi categorie cu romanii reusiti. E scandalos ca Mischie sa fie mandru ca e din neamul lui Stefan cel Mare. Daca romanii sunt P.P.Carp, Bratienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Enescu si Brancusi, ma bucur sa fac parte din aceeasi comunitate cu ei. Dar daca romanii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea si altii ca ei, nu sunt prea incantat de vecinatate. Romanii de anvergura, romanii de buna calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanta legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grabiti sa-si asume merite cu care n-au nimic in comun. Unii se comporta ca si cum meciul castigat de o echipa romaneasca e o victorie personala, o isparava a muschilor proprii.
Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnationala sunt resimtiti ca alibiuri ale valorii proprii. Chibitul e mandru de talentul celui din teren si ajunge sa se identifice cu el. Au castigat “ai nostri”, i-au batut “romanii nostri”, “suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurda ca cel care le profereaza e el insusi subiectul succesului. Nea Ghita il aplauda pe Ilie Nastase, ca pe un delegat al competentei proprii. Ilie nu e decat prelungirea pe teren a lui nea Ghita, instrumentul lui de lupta, mana lui dreapta. Romanul e cand Hagi, cand Nadia Comaneci, cand Tiriac, cand Brancusi, cand Mircea Eliade. Epuizat de atatea performante, el adoarme, in cele din urma, obosit, dar mandru. A invins pe toate fronturile. In dimineata urmatoare, lucrurile reintra, pentru o vreme, in normal: mici chiuluri si triserii cotidiene, strazi cu gropi, preturi mari, politicieni mincinosi etc. (“Treaba romaneasca…”) Intrebat, in particular, ce mai face, romanul raspunde cu obida: “Fac pe dracu! Nu vezi in ce hal suntem? Ce tara e asta?”. Dar intrebat de un reporter, in fata camerei de luat vederi, el se recompune, isi aduce aminte de stramosi si zice, fara sa clipeasca: “Sunt mandru ca sunt roman!”
Cata vreme vom trai de pe urma meritelor altor romani, ale marilor romani, nu vom face din Romania o tara de care sa fim mandri. Fiecare roman ar trebui, dimpotriva, sa-si puna problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mandria de a fi roman e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, in loc sa fie un combustibil energizant, ea va ramane ceea ce este de multa vreme: un drog si un somnifer.
Omul fără dileme
Uneori regret că gazeta de faţă se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi că duhul dâmboviţean nu poate trece pe lângă acest cuvânt fără să alunece în poanta facilă, ironie minoră şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lasat unora impresia că filosofia acestei publicaţii e bâlbâiala, inexistenţa criteriilor, absenţa opiniei. “O revistă fără un punct de vedere ?” suna unul dintre reproşurile curente. Pe de altă parte, când afirmăm un punct de vedere, se găsesc repede destui care să ne reproşeze că ne-am depaşit programul, că nu suntem destul de “dilematici”. Malentendu-ul constă în faptul că ceea ce noi propunem drept manevră intelectuală de conjunctură, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, că totul e dilema, că nimeni nu poate judeca pe nimeni şi că nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbăm peste lucruri o privire ceţoasă, fără discernământ, şi nu trăim într-o cronică inhibiţie mentală. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim că viciul e rău şi virtutea e bună, că cei care conservă vechile structuri sunt răi şi cei care vor să le anihileze sunt buni, că Ştefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rău, mă rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. Şi n-avem de gând să introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însă că nu toate lucrurile sunt clare şi că boala societăţii româneşti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Suntem excedaţi de suficienţa intelectuală şi morală a celor care s-au dezvaţat să mai spună “cred că”, poate că”, “mă întreb dacă”, “nu mi-e foarte clar”, “nu ştiu ce să spun”, “trebuie să mai reflectez” şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena insăsi a spiritului. Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandăm, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operantă în orice împrejurare. Este însă acesta un argument să o declarăm futilă?
Ar fi, poate, folositor să ne amintim puţin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cât de “dilematici” ştim să fim în lumea aceea în care totuşi binele şi raul se deosebeau cu uşurinţă! Cât de firesc ni se părea, atunci, să spunem că “orice am face nu se schimbă nimic” şi că deci e preferabil să stăm cuminţi, într-o toropeală plină de argumente! .
Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei “din care nu se poate ieşi”. Şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amâna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Căci suntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportăm băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fără “complicaţii” interioare. Aşa stând lucrurile, ne putem întreba cum şi când vom plăti deriva geometrică în care ne complacem deocamdată?
Dilema nu vrea altceva decât să tempereze această derivă. Ea nu vrea să relativizeze valorile sau să surdineze adevărul. Vrea însă scoaterea din joc a omului fără dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibilă. Există omul fără dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziţie, şi omul fără dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mântuirii naţionale, dar nu intelege s-o pună la dispoziţia derbedeilor… Omul fără dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ştiau că “americanii sunt timpiţi” şi femeia româna “a opta minune a lumii”. Un caz special e omul fără dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept “conştiinţa mai bună a neamului”: îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rău cu o precizie oraculară, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fără dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecator. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pildă), el îşi asumă prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie mai bine decât o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia, cine dispreţul nostru. Ne da o glumă pe săptămâna şi o poezie pe săptămâna, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încât să nu ne pierdem timpul amuzându-ne fără folos. La limită, omul fără dileme e Big Brother, Şeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greşi, că poate fi monstruos, că e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decât ceea ce ştiinţa lui cubică, de beton, îi dictează să facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atât cât îi sta în Putere. Şi atâta vreme cât omul fără dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmă.
Replica
Draga Domnule Ion Bogdan Lefter,
Va rog sa aveti bunavointa de a publica in revista Dvs. scrisoarea deschisa adresata Dlui Marino (v. attachment-ul), ca replica la textul D-Sale din Nr. 223. Va rog, de asemenea, sa luati nota de faptul ca renunt la Marele Premiu acordat de juriul ASPRO, pentru motivele expuse in scrisoarea anexata. Voi face sa va parvina diploma si trofeul. Inteleg sa pastrez premiul pentru critica literara si eseu, din respect pentru votul celor 150 de membri ai organizatiei Dvs. V-as fi recunoscator daca ati aduce decizia mea si la cunostinta cititorilor Dvs.
Cu multumiri si salutari colegiale,
Andrei PLESU
16 iunie 2004
Stimate Domnule Marino,
Dupa ceremonia premiilor ASPRO, a trebuit sa lipsesc pentru scurt timp din tara, asa incit am citit cu oarecare intirziere textul prin care, in calitate de presedinte al juriului, intelegeti sa va argumentati optiunile. Trec peste ceea ce e simpla neregula procedurala. Nu e normal sa aflu, din presa si dupa ce mi s-a decernat Marele Premiu, de existenta acestui text, unic in felul lui. Caci el e construit in asa fel incit sa justifice mai curind anularea distinctiei oferite, decit confirmarea ei.
Pe scurt, premiul mi se da ca si cum mi s-ar lua. Din Evenimentul zilei, aflasem deja, a doua zi dupa ceremonie, ca primisem nu un premiu, ci „o lectie de fair play“. Dar imi spusesem, atunci, ca nu e vorba decit de un mic acces de proasta crestere, curent in lumea romaneasca de azi. Constat insa, citindu-va, ca lucrurile merg ceva mai adinc. E vorba de un mod de gindire si de comportament caruia autoritatea Dvs. ii confera un credit nemeritat si, dupa parerea mea, pernicios.
Porniti, in textul cu pricina, de la o aparenta distinctie tipologica, pe care insa o manevrati ca pe un verdict judecatoresc. Caci nu de o polaritate benign clasificatoare e vorba (de tipul Dostoievski-Tolstoi, Brancusi-Paciurea, Caragiale-Eminescu, sau macar traditionalism-modernism), ci de separarea griului de neghina: de o parte cei buni, rationalisti, criticisti, liberali, democratici, pro-europeni, pluralisti, toleranti si laici, de partea cealalta cei rai, absolutisti, totalitari, mistici metafizici, etnicisti. De o parte cristal pur, de cealalta puroi.
In acest dramatic binom, eu sint, fireste, prost plasat: autoritar, restrictiv, elitist, teologal, mistic. Admiteti, generos, ca „nu puteti ignora“ „calitatea intelectuala“ a unor carti, chiar daca ele au o „orientare ideologica“ deviata. E bine ca nu ignorati asemenea carti. Dar nu se intelege de ce tineti cu tot dinadinsul sa le dati premii. E ca si cum ati pune coronita, in fata clasei, pe crestetul sefului de promotie, numai ca sa aveti ocazia de a-l urechea.
Calitatile pe care sinteti dispus sa mi le acordati (eruditie, „bun nivel intelectual“, luciditate) nu ma pot inocenta pina intr-atit, incit sa ma scutiti de suspiciuni infamante, ca de pilda tendinta de a practica interdictia, intoleranta, anti-rationalismul etc. Pentru a ma scuza, imi falsificati citatele. Eu nu-l laud pe Descartes pentru ca e „rezonabil si matur“, ci remarc tocmai limitele unui anumit mod de a fi „rezonabil si matur“, in contrast, de pilda, cu intuitiile infinit mai nuantate ale lui Leibniz (v. p. 278-280).
In acelasi loc, eu resping (si nu semnalez cu adeziune, cum lasati sa se creada) tendinta de a utiliza „ratiunea si bunul simt“ pentru a amenda ca „extravaganta“ angelologia. In sfirsit, ceea ce condamn la p. 177 e exact tipul de „spiritualism“ care va indispune si pe Dvs. „Interdictia“ pe care o sugerez (o metafora, domnule Marino!) se adreseaza misticismului nebulos si exaltat, foarte la moda in anumite cercuri. Daca vreti sa ilustrati apetitul si vocatia mea de cenzor, trebuie sa cautati in alte directii. Sa va intrebati, de pilda, sau sa-i intrebati pe altii, in ce fel mi-am exercitat pasiunea interdictiei pe vremea cind eram ministru al Culturii si aveam la indemina toate mijloacele necesare pentru a teroriza frageda cultura autohtona. La fel, pentru a argumenta anti-europenismul, anti-liberalismul, etnicismul meu de (impura) sorginte nicasiana, ar trebui sa cercetati perioada ministeriatului meu de la Externe si sa dovediti ca politica pe care am adoptat-o fata de Bruxelles si Washington a fost pura ipocrizie. Dar Dvs. stiti, de fapt, cum stau lucrurile. Sau cel putin asa sper.
Stiti ca Noica insusi nu poate fi redus la Rostirea romaneasca, stiti ca l-a tradus si comentat pe Descartes (tocmai pe el!), ca a scris o ontologie fara nici o componenta idiomatica si o logica fara legatura cu spatiul mioritic, ca ultima lui carte se cheama De dignitate Europae si ca printre reperele lui esentiale figurau Hegel si Goethe. Stiti, poate, si ca a stat zece ani in domiciliu obligatoriu si sase in puscarie, inainte de a deveni ideologul lui Ceausescu, de dragul vilei confort 3 de la Paltinis. Stiti, sint sigur, si ca Liiceanu nu e un simplu ingrijitor al templului Noica, ca e autorul citorva lucrari solide de specialitate si ca strategia Editurii Humanitas nu e salvgardarea nationalismului valah. Stiti, de asemenea, ca „Scoala de la Paltinis“ nu inseamna strict Liiceanu. Ca printre obscurantistii ei neaosi se afla si Victor Stoichita (actualmente profesor in Elvetia), Andrei Cornea, Sorin Vieru, Thomas Kleininger, Radu Bercea si multi altii, diversi si destul de „criticisti“. Dar daca stiti toate astea, cum sa-mi explic „liberala“ Dvs. vigilenta ideologica, „toleranta“ Dvs. intransigenta?
Cum sa-mi explic vocabularul Dvs., in care termenii „mistic“, „metafizic“, „teologal“ sint folositi in stilul celor mai triviale prelegeri de ateism militant de pe vremea materialismului dialectic, cind insa vi se parea cochet sa va ocupati de Mircea Eliade (fara prejudecati, s-ar zice, in legatura cu preocuparile lui religioase sau cu trecutul lui „etnicist“…). Cum sa-mi explic, in sfirsit, modul rudimentar, provincial, in care evacuati tematica religioasa din spatiul „legitim“ al Europei „pluraliste“, „liberale“, „rationaliste“ si „criticiste“. Aveti aerul sa credeti ca studiile religioase au disparut din universitatile europene, ca teologii catolici someaza, ca „Divinity School“ de la Chicago e sediul unei secte si ca Toma d’Aquino, Meister Eckhart, Pascal, Teilhard de Chardin, Simone Weil si cei din aceeasi speta (nu mai vorbim de Eliade, Dumézil etc.) sint o armata sumbra, dezlantuita impotriva ratiunii. Daca asta inseamna, dupa Dvs., a fi european, sint incintat sa ma las clasat in tabara opusa.
Un ultim cuvint inainte de a incheia, perplex si melancolic. Textul Dvs. nu e numai stingheritor intelectualmente. Este de o trista ineleganta. Si nu numai fata de mine, ci si fata de colegul meu de premiu, dl Gelu Ionescu. Cartea lui nu pare sa aiba – in viziunea Dvs. – decit valoarea pe care i-o da contrastul ideologic cu a mea. Spre deosebire de mine (autor al unei „carti de biblioteca“), el se adreseaza „unui public larg, de bun nivel mediu“. E fals de la cap la coada. Opul meu „elitist“, „de biblioteca“ a atins deocamdata un tiraj de 30.000 de exemplare, iar lucrarea lui Gelu Ionescu e departe de a fi o performanta caliie, cuminte, „populara“, adaptata unor exigente modeste. E cartea unui fin intelectual, a unui scriitor rafinat si a unui analist subtil. In aceste conditii, faptul ca spre el au mers „primele Dvs. preferinte“ (formula ciudata in conditiile unui premiu „ex aequo“) se bazeaza – s-ar zice – mai curind pe un malentendu, decit pe valoarea intrinseca a cartii sale.
Veti intelege, domnule Marino, ca nu pot lua textul Dvs. decit ca pe o invitatie de a-mi face „autocritica“. Ma conformez si depun diploma si trofeul Marelui Premiu ASPRO in bratele Dvs. competente si in patrimoniul organizatiei conduse de dl Ion Bogdan Lefter. M-ati convins. Am intrat, datorita unui gest de generoasa pedagogie, in posesia unui titlu pe care nu-l merit.
SOLIDARITATI
Ce ne leaga? Cum traiesc romanii de azi sentimentul solidaritatii? Teoretic – si retoric – primul raspuns se refera, de obicei, la solidaritatea nationala.
“Toti suntem romani!” Buni sau rai, de dreapta sau de stanga, saraci sau bogati, mai mult sau mai putin onesti, dar romani. Dinaintea trecutului “eroic si martir”, a “barbarilor de tirani”, a sarmalei stramosesti si a cantecelor de dor si jale, ne desteptam, ca la un semn, din “somnul cel de moarte” si stam uniti, umar la umar, cu lacrimi in ochi: “Pe-aici nu se trece!”. Foarte curand, apar totusi nuantele… La o adica se poate trece. Putem negocia. Nu pentru ca am fi gata sa ne tradam pe noi insine: dar ne pricepem “sa boicotam istoria”. Cand unii vor sa treaca, ne retragem, pitit, la munte. Iar acei dintre noi care sunt gata de sacrificiu ne plac mai curand ca statui si ca portrete de manual. In timpul vietii ne cam irita: sunt prea radicali, n-au simtul relativitatii, nu vor sa priceapa ca “nu dau turcii”, ca lucrurile se pot aranja si altfel ca e o prostie sa te lupti cu morile de vant. O mare fractura apare la orizont: exista romani prosti si romani destepti. Romanii destepti se descurca, fara prejudecata solidaritatii nationale. “Cel vrancean” se intelege perfect cu “cel ungurean “ ca sa mi-l omoare pe “cel moldovean”. Stefan cel Mare se lupta vitejeste cu turcii, dar si cu Vlad Tepes. Romanul ezita, metafizic, intre glorificare de sine (“am pazit hotarele crestinatatii ca sa-si faca aia catedrale”) si dispret de sine (“ca la noi la nimenea”). Suntem solidari, dar fiecare se descurca cum poate. Colectivitatea romaneasca se remarca prin independenta membrilor ei. Fiecare roman e o natie in sine, un partid in sine, o filozofie particulara. Cand nu se mai poate baza pe compatrioti, el vizeaza solidaritati cosmice: codrul, “muntii mari”, “stelele faclii”, “pasarele mii” si, in general, “ce-i mai mandru pe la noi”.
Solidaritatea nationala odata “depasita” (ca simpla materie prima pentru declaratii festive), facem cunostinta cu tot soiul de alte solidaritati, cochete, dar trecatoare. Iata de pilda solidaritatea politica: adeziunea de partid, care fragmenteaza comunitatea autohtona in ireductibile tabere dusmane. Pesedistul darz, taranistul melancolic, pedistul volubil, liberalul liberal si peremistul. Otelita cultiva solidaritatea ca pe un triumfal “spirit de corp”, straduindu-se sa-si scoata concurentii din perimetrul natiei: fiecare reprezentant al partidei adverse e portretizat ca antiroman. Tara pare o confederatie de grupari suspecte, ocupate sa submineze interesul national. Campionul xenofobiei bastinase zice de rau de unguri, de evrei, de tigani, de americani, dar mai ales zice de rau de sute de romani care nu-i plac. Sigur ca nici solidaritatea de partid nu e sacrosancta. Nu poti fi solidar la infinit cu un partid care nu ramane la putere macar doua legislaturi… Mai durabila e solidaritatea de interese, alianta lucrativa, complicitatea. Participarea la o afacere comuna, mai ales necurata, cimenteaza sufleteste mai mult decat un amor candid. De asemenea, “relatiile” de alta data, trecutul comun de aceeasi parte a baricadei, obida impartasita, frustrarile, resentimentul. Solidaritatea de parastas in jurul memoriei lui Ceausescu, avantul anticapitalist, antiamerican, anti-NATO, furia minereasca impotriva intelectualilor sau romantica alianta civica impotriva electoratului moldovean, toate laolalta vorbesc de nevoia, intermitenta, de “a tine aproape” a unui popor care, pe de alta parte, iubeste singuratatea plaiului apolitic. Exista si solidaritati de tip nou. Solidaritatea mondena de pilda, a vedetelor de televiziune, a creatorilor de moda si a elitelor manageriale, solidaritatea postmodernilor, a fundamentalismului Internet, a gazetarilor de succes, a exilului recuperat impotriva exilului intratabil, a iliescistilor, a adriannastasistilor, a basesis-tilor, vadimistilor, dilemistilor, europenistilor si neaosistilor. Care mai de care mai tantose, mai exclusiviste si mai efemere. Ce ne leaga? Deocamdata, mai curand ceea ce ne deosebeste de ceilalti. Ne uneste – vorba lui Noica – ceea ce ne lipseste: saracia si nevoile si neamul…
ANDREI PLESU
Si acum va las. Eu raman cu Andrei Plesu si cu Jurnalul de la Tescani. 
Weeeeeeeek-eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeend!!!
